Carol Davila, figura marcantă a medicinei românești, rămâne o personalitate controversată, cu un caracter complex, relevat de memoriile vremii. Numit șef al serviciului sanitar al armatei în 1853 de către domnitorul Barbu Știrbei, Davila a lăsat o amprentă profundă asupra sistemului medical și a învățământului de profil din România. Contribuțiile sale nu se rezumă doar la activitatea militară, ci includ înființarea Școlii Naționale de Medicină și Farmacie, precursorul Facultății de Medicină din București, instituție care astăzi îi poartă numele.
Un organizator genial, dar… „țicnit”
Constantin Argetoianu, apropiat al familiei Davila, descrie în memoriile sale o personalitate ieșită din comun. Davila era recunoscut ca un organizator strălucit și un om de o inteligență remarcabilă. Însă, conform mărturiilor din acea perioadă, avea și o latură mai puțin convențională. Argetoianu relatează despre izbucnirile necontrolate ale doctorului, inclusiv scene în care arunca farfurii în timpul mesei, în fața soției sale.
Aceste episoade erau o constantă, fiind adesea declanșate de stresul acumulat în timpul zilei. Plecările sale la lucru erau la fel de neobișnuite, începând cu certuri aprinse cu însoțitorul său, ce continuau până la destinație. Acesta ajungea să abandoneze trăsura și să plece pe jos pentru a se calma.
Frustrările unui om de știință
Odată cu trecerea anilor, Davila părea să se fi mai domolit, mulțumită în parte celei de-a doua soții, Ana Racoviță. Cu toate acestea, spre sfârșitul vieții, a intrat în conflict cu foști prieteni apropiați, precum Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, dar și cu regele Carol I. Furios pe „ingratitudinea omenească”, Davila exprima o amărăciune profundă față de cei din jur.
Argetoianu menționează cum, deși frustrat, Davila nu se mai exterioriza violent, ci recurgea la o „deșănțată logoree”. Acesta vorbea neîncetat, răspundea la propriile întrebări și nu lăsa pe nimeni să intervină. Amintirile sale, pline de farmec, erau întrerupte doar de momente de furie, în care lovea cu pumnul în masă, roșu la față.
Viața personală a medicului
Casa lui Carol Davila, situată la poalele Dealului Cotroceni din București, reprezenta un loc distinct. Argetoianu descria locuința ca fiind „comodă, dar umedă”. Proprietatea lui Davila se întindea pe o suprafață vastă, îngreunând uneori orientarea, deoarece se intersecta cu proprietățile Palatului Cotroceni și ale Azilului Elena Doamna.
Vizitele la Davila erau marcate de o atmosferă specifică, cu medicul întâmpinându-și oaspeții cu entuziasm. Argetoianu amintește de glumele lui Davila, de prezența fetelor sale, Elena și Zoe, dar și de o serie de personaje care completau tabloul familiei, precum Nerva Hodoș și Mina Minovici.
Carol Davila s-a stins din viață la 24 august 1884, lăsând în urmă o moștenire impresionantă. Realizările sale au contribuit semnificativ la dezvoltarea medicinei și a sistemului de sănătate din România, numele său fiind asociat pentru totdeauna cu progresul în aceste domenii.
