Conform Descopera: Pianele mecanice, nu discurile de vinil sau radioul, au pus bazele conceptului de „drept mecanic” în industria muzicală. Această idee, care permite reproducerea unei melodii deja lansate în anumite condiții, plătind o taxă stabilită prin lege, fără acordul explicit al compozitorului, a apărut ca răspuns la popularitatea pianelor automate și a rolelor perforate la începutul secolului XX.
Apariția drepturilor mecanice și rolul pianelor automate
La începutul secolului XX, pianele mecanice, capabile să redea muzică prin intermediul rolelor perforate, deveniseră un accesoriu de divertisment casnic foarte apreciat. Această inovație a ridicat noi provocări pentru industria drepturilor de autor, compozitorii contestând utilizarea melodiilor lor în producția de role pentru pian.
În 1908, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis în cazul White-Smith Music Publishing Co. v. Apollo Co. că o rolă de pian nu era considerată o copie a unei partituri, prin urmare, producția sa nu încălca drepturile de autor conform legislației în vigoare. Această decizie a stimulat compozitorii să facă lobby în Congres.
Ca urmare a acestor demersuri, Legea drepturilor de autor din 1909 a introdus prima licență mecanică obligatorie. Aceasta permitea realizarea unei reproduceri mecanice a unei compoziții muzicale deja autorizate pentru astfel de utilizări, cu condiția respectării prevederilor legale și a plății unei taxe de doi cenți per exemplar. Scopul Congresului a fost, de asemenea, de a preveni monopolul unui singur producător asupra dreptului de a reproduce mecanic o melodie. Astfel, licența mecanică a pus bazele sistemului american ce permite reînregistrarea unei compoziții muzicale, sub anumite condiții și cu plata redevenței, fără a mai fi necesar acordul separat al compozitorului pentru fiecare nouă variantă.
Dispute care au adus genurile country și blues în prim-plan
Până în 1940, ASCAP (American Society of Composers, Authors and Publishers) deținea controlul principal asupra licențierii drepturilor de autor pentru muzica difuzată la radio în Statele Unite. Un conflict major a izbucnit între ASCAP și posturile de radio americane din cauza taxelor de licențiere.
Atunci când ASCAP a încercat să mărească substanțial aceste taxe, posturile de radio au decis să renunțe la catalogul organizației începând cu 1 ianuarie 1941. Alternativa aleasă a fost BMI (Broadcast Music, Inc.), o organizație fondată în 1939, care reprezenta compozitori și editori din genuri precum country, blues și gospel.
Perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 29 octombrie 1941 a fost marcată de boicotarea muzicii licențiate prin ASCAP de către principalele rețele de radio americane. Acest boicot a dus la o creștere semnificativă a difuzării repertoriilor asociate cu genurile country și rhythm and blues. Conflictul a contribuit astfel la creșterea vizibilității acestor genuri la nivel național.
Conflictul s-a încheiat în octombrie 1941, când ASCAP și radiourile au ajuns la un acord privind taxele de licențiere.
În același an, DeFord Bailey, unul dintre primii artiști importanți ai Grand Ole Opry și primul muzician afro-american de seamă al emisiunii, a fost concediat. Conflictul dintre ASCAP și radiourile americane a avut un rol direct în această decizie.
Postul WSM îi ceruse lui Bailey să evite piesele afiliate ASCAP, însă artistul a continuat să cânte o parte din repertoriul său, ceea ce a dus la concedierea sa la sfârșitul anului. Deși legătura dintre conflictul ASCAP și concediere este documentată, motivele exacte și gradul de implicare a discriminării rasiale în decizia finală rămân subiect de discuție.
Sam Cooke și inițiativa propriei case de discuri
Sam Cooke, unul dintre cei mai celebrați cântăreți afro-americani ai anilor 1950 și 1960, a căutat să obțină un control mai mare asupra afacerilor sale muzicale și financiare. În 1959, a devenit partener în Kags Music, o companie dedicată administrării drepturilor asupra cântecelor sale. În același an, împreună cu omul său de afaceri J. W. Alexander, a fondat casa de discuri SAR Records.
În 1963, Cooke și Alexander l-au angajat pe Allen Klein, un expert în afaceri muzicale, pentru a gestiona companiile lor. Klein a negociat cu RCA, una dintre marile case de discuri americane, un contract prin care Tracey Records, o companie afiliată lui Cooke, urma să dețină și să exploateze înregistrările sale, în timp ce RCA se ocupa de distribuție.
Acest aranjament i-a oferit lui Cooke un control neobișnuit de mare asupra înregistrărilor sale pentru acea perioadă. În realitate, proprietatea asupra înregistrărilor era mai complexă, Allen Klein având o poziție semnificativă în structura companiei Tracey și în administrarea afacerilor lui Cooke.
Sfatul lui Paul McCartney către Michael Jackson privind drepturile de autor
În anii 1980, Paul McCartney și Michael Jackson au fost prieteni și colaboratori muzicali. În cadrul discuțiilor despre industria muzicală, McCartney i-a subliniat lui Jackson importanța deținerii drepturilor asupra cântecelor.
În 1985, atunci când ATV Music Publishing, compania care deținea drepturile asupra unui catalog extins de compoziții, inclusiv majoritatea pieselor Lennon-McCartney, a fost scoasă la vânzare, Michael Jackson a participat la licitație și a achiziționat compania pentru aproximativ 47,5 milioane de dolari. Prin această achiziție, Jackson a devenit proprietarul drepturilor de publicare asupra majorității compozițiilor Beatles, inclusiv asupra unor piese semnate de McCartney.
McCartney a considerat ulterior că această achiziție a fost nepotrivită din punct de vedere personal, având în vedere relația lor. Jackson a păstrat însă catalogul și, în 1995, a încheiat un parteneriat cu Sony, prin care ATV Music Publishing a fost fuzionată cu compania de publishing a Sony, formând Sony/ATV Music Publishing. Jackson și Sony dețineau câte 50% din noua entitate.
În 2016, Sony a achiziționat de la moștenitorii lui Jackson participația de 50% pe care aceștia o dețineau în Sony/ATV Music Publishing, pentru o sumă totală de 750 de milioane de dolari. Această sumă includea plata principală pentru participație și ajustări aferente.
Cei 750 de milioane de dolari nu reprezintă exclusiv valoarea catalogului cumpărat de Jackson în 1985. Compania s-a extins între timp, iar Sony/ATV a ajuns să dețină un catalog mult mai amplu de compoziții. Povestea subliniază însă valoarea pe termen lung a proprietății asupra drepturilor de publicare.
Știați că?
Melodia „Happy Birthday to You” a fost considerată protejată de drepturi de autor timp de decenii, editorul Warner/Chappell încasând milioane de dolari din licențierea acesteia. În 2015, un judecător federal a decis că firma nu a demonstrat deținerea drepturilor asupra versurilor, iar ulterior părțile au ajuns la o înțelegere. Astăzi, melodia și versurile sunt considerate în domeniul public în Statele Unite.
În anii 1990, Prince și-a scris cuvântul „SLAVE” pe obraz, protestând față de contractul său cu Warner Bros. și față de lipsa controlului asupra masterurilor înregistrărilor sale.
Taylor Swift și-a reînregistrat primele șase albume după ce masterurile originale au ajuns la compania Big Machine Records și au fost vândute. Prin noile înregistrări, lansate sub denumirea „Taylor’s Version”, artista a obținut controlul asupra noilor masteruri.
Sursa: Descopera
