Filmul “Hamnet” al regizoarei Chloe Zhao, considerat cel mai recent exemplu de adaptare semi-shakespeariana, atrage atenția prin abordarea sa subtilă despre pierderea unui copil și legătura aparent neîntreruptă între moartea lui Hamnet și tragica evocare a lui Hamlet din piesa lui William Shakespeare. Lansat în avanpremieră și deja nominalizat la Oscaruri, filmul reușește să aducă în prim-plan un univers istoric, filozofic și emoțional, ambalat într-un stil vizual minimalist, dar profund.
Construirea mitului prin simbolism și ambianțe vizuale
“Hamnet”, ajuns pe marile ecrane după un roman popular și binecunoscut pentru influența sa asupra operei lui Shakespeare, explorează parcursul unei familii în Anglia elisabetană. În debut, un titlu informează spectatorii că numele “Hamnet” și “Hamlet” aveau în timpul epocii elisabetane o conotație comună, fiind variante ale aceluiași nume. Aceasta devine pretextul pentru regizoare de a juca cu variații și substituții, testând limitele perceptiei și anticipării.
Filmul alternează scenete, ca de pe o scenă de teatru, și devine un do-it-yourself al atmosferei: Jessie Buckley, în rolul mamei, pătrunde adesea în pădurile de lângă casă, în poziții fetală, simbolizând vulnerabilitatea și încercarea de a înțelege durerea. În același timp, imaginea unui cimitir cu crucea zărit pe un fundal natural sugerând, în mod subtil, ideea de ciclicitate și efemeritate. Este o lume în care natura, muzica și sufletul se intersectează, iar blackouts-ul – scenele în întuneric total ce stabilesc ritmul filmului – subliniază momentele de adâncă reflecție sau durere.
Fără compromisuri asupra interpretărilor: performanța lui Buckley și simbolurile vizuale
Chiar dacă “Hamnet” nu pretinde a fi un portret istoric complet fidel, interpretarea lui Jessie Buckley devine punctul forte al filmului. În scenele de început, Buckley afișează o indiferență aparentă, judecând lumea din jur cu o privire de dispreț, dar această mască cade treptat. Momentul în care află despre moartea copilului devine un punct culminant, Buckley trecând de la un scânteie de uimire la un șuier de durere profundă.
Zhao încearcă să unifice elemente magice și realiste, încercând să “re-goblinizeze” lumea elisabetană. Însă, în ciuda eforturilor de a introduce “magie”, mesajul principal rămâne unul trist: viața și moartea, în esența lor, sunt bătălia oamenilor cu magicul și cu inevitabilul. “Artă nu poate fugi de suferință”, pare să spună Zhao, redând scene în care moartea unui copil devine o narațiune inversată, neîntreruptă, în care sfârșitul și începutul se contopesc într-un ciclu periculos de transformări emoționale.
Critica și primirea: o viziune complexă și controversată
Filmul a fost primit cu entuziasm de criticii de cinema pentru modul în care pune în valoare simbolismul și estetica minimalistă, dar a și stârnit controverse. Mulți au apreciat modul în care Zhao explorează durerea mamei, dar au și contestat anumite alegoriile prelungite sau scenele încărcate de metaforă, considerând că uneori filmul alunecă spre o oarecare artă pentru artă.
“Este o introspecție subtilă, dar pe alocuri excesiv de poetică, care poate lăsa spectatorul în dubiu”, a declarat un critic de cinema britanic. Însă, în esență, “Hamnet” se înscrie ca un exemplu clar al tendinței recente de a trata pierderea și durerea într-un cadru artistic modern, sofisticat, ce nu acceptă soluții simple, ci invită la reflecție.
Deși încă nu a câștigat toate premiile pentru care a fost nominalizat, filmul lui Chloe Zhao a reușit deja să stârnească dezbateri și să aducă în discuție, dincolo de ecran, un subiect universal: cum se traduce suferința în fața eternului și ce anume îi conferă actului artistic o putere de nemurire. Într-o epocă dominată de povești rapide și spectacole grandioase, “Hamnet” rămâne un exemplu de cinema contemplativ, menit să atingă, mai ales, sufletul celor dispuși să asculte.
Sursa: Nplusonemag.com
