Conform Economistul.ro: Ambiguitatea absorbției fondurilor europene
Ultimele zile au adus în spațiul public o familiară dezbatere legată de fondurile europene, declanșată de inițiative legislative precum Strategia națională pentru conservarea biodiversității sau legea salarizării unitare. De fiecare dată când astfel de propuneri întâmpină rezistență, se invocă spectrul pierderii fondurilor din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), o tactică ce transformă panica în argument și presiune morală. Este momentul să analizăm obiectiv realitatea fondurilor europene și presiunile pe care le exercită asupra României.
Bani europeni: o factură plătită, nu un dar
Anunțurile privind miliardele „absorbite” din PNRR generează, de cele mai multe ori, bucurie publică, însă această euforie pare să ignore complexitatea mecanismului. Realitatea este că, în cazul unor proiecte precum autostrăzile, de la idee la finalizare trec, în medie, șapte ani, timp în care o mare parte este consumată de studii de fezabilitate, avize de mediu, exproprieri și licitații. Termenul de „absorbție” descrie, de fapt, plățile efectuate deja, după ce lucrarea a fost finalizată, verificată și aprobată. Merită recunoașterea efortului funcționarilor care duc proiectele la bun sfârșit, mai mult decât a politicienilor prezenți la inaugurări.
Revizuirea bugetară a PNRR
Inițial, România a pornit cu un plan de aproximativ 29,2 miliarde de euro pentru PNRR, ulterior revizuit la 28,5 miliarde, din care granturile totalizau 13,6 miliarde euro, iar împrumuturile 14,9 miliarde. Documentele europene aprobate în iulie 2026 indică o realitate diferită: costul estimat al planului a scăzut la 20,106 miliarde de euro. Din această sumă, 13,566 miliarde reprezintă contribuție financiară nerambursabilă, iar restul, maximum 6,541 miliarde, este împrumut care va fi rambursat, împreună cu dobânda. Această reducere drastică a componentei de credit sugerează imposibilitatea administrării unor investiții în calendarul impus de Bruxelles.
Condiționalități europene și sacrificiul autonomiei
Relația României cu Bruxelles pare a fi una administrativă, în care fondurile europene vin însoțite de jaloane, ținte și condiționalități stricte. Acestea depășesc disciplina bugetară, ajungând să influențeze arhitectura legilor interne. Strategia națională pentru conservarea biodiversității, de exemplu, a fost construită în lipsa unor date esențiale precum cadastrul forestier complet. Orice obiecție privind lipsa rigoarei științifice este întâmpinată cu amenințarea pierderii tranșelor de finanțare. Legea salarizării unitare a devenit un test de loialitate față de jaloane semnate de o guvernare anterioară.
Investiții, rezultate și realitatea economică
Peste un miliard de euro a fost alocat dotării unităților de învățământ cu echipamente digitale, într-un context de scădere a populației școlare. Programul de împăduriri, deși a început cu o țintă ambițioasă de 56.000 de hectare, a ajuns la 18.000 de hectare, cu o alocare semnificativ redusă. Deși România anunță depășirea obiectivului micșorat, se omite adesea abandonarea obiectivului inițial. În sistemul sanitar, aparatura modernă ajunge într-un context fragil, cu deficit de specialiști și costuri de mentenanță ridicate, întârziind beneficiul medical real. Adesea, confundăm obiectul achiziționat cu serviciul creat, transformând un tomograf în reformă medicală sau un hectar plantat în biruință ecologică.
Fondurile europene reprezintă un avantaj pentru o economie care nu ar fi putut susține singură astfel de investiții. Totuși, condiționalitățile asociate depășesc simpla disciplină financiară, dictând modul în care ne creăm propriile legi și strategii. România a ales confortul dependenței în detrimentul disciplinei construirii propriei capacități, un obicei ce va persista mult după epuizarea ultimelor tranșe de finanțare.
Sursa: Economistul.ro
